Acum 1939 de ani, intr-o zi ce parea ca oricare alta, unul dintre cele mai frumoase orase ale Imperiului Roman avea sa devina istorie. Mai exact in data de 24 august 79 d.Hr., putin dupa ora amiezii Vulcanul Vezuviu prinde viata si incepe sa zguduie pamantul provocand cateva cutremure in lant. Nu dupa mult timp explodeaza violent, iar din craterul sau se inalta spre cer cativa metrii de lava incinsa si fum negru. O ploaie de materie vulcanica, pietre si zgura se revarsa asupra oraselor de la poalele vulcanului, zdrobind acoperisurile caselor.
In final temperatura ridicata si ploaia de cenusa amestecata cu apa au stins orice forma de viata se afla atat in mare cat si pe uscat pe o raza de cativa km, cuprinzand orasele dintre Herculaneum si Stabie, regiunea Campania, provincia Napoli, Italia. Atmosfera apocaliptica a durat 3 zile, eruptia fiind urmata de cutremure si alunecari de teren, toate petrecandu-se in intuneric datorita norului negru de fum. Ultimii supravietuitori care au reusit sa fuga inspre Nuceria, o zona mai putin afectata, au murit in final datorita gazelor toxice care se imprastiau in aer. Dupa 3 zile, soarele a rasarit din nou, iar razele sale incalzeau acum ruinele ingropate sub 7 m de cenusa. Va puteti imagina cat de multa liniste s-a revarsat peste pamantul secat de viata… .
Unul dintre cele mai afectate orase a fost Pompeii, despre care sunt convinsa ca ati auzit. Nu doresc sa intru in detalii, deoarece internetul ne ofera o serie intreaga de documentare cu date exacte despre oras si despre ceea ce s-a intamplat mai exact acolo. Scriu acest articol, totusi, din dorinta de a prezenta dintr-o alta perspectiva si nu cea istorica sau arheologica asa cum au fost descrise ruinele pana acum, ci mai degraba dintr-o perspectiva personala. Mai exact ceea ce m-a impresionat la acest oras si cum am descoperit frumusetea care se ascunde printre ruine.
Pompeiiul in perioada sa de glorie era un oras format dintr-o societate nu foarte diferita de cea in care traim noi azi, era un oras efervescent, port la perioada aceea, destul de aglomerat si popular in Imperiul Roman. Desi sclavia era in floare si existau destul de multi sclavi in Pompeii, populatia care predomina era formata din oameni destul de instariti. Pompeiul de azi, ne ofera resurse nenumarate si posibilitati de a reproduce viata oamenilor de atunci, deoarece dintre toate orasele afectate este cel mai bine conservat. A stat sub cenusa mai bine de 1800 de ani pana cand a fost dezgropat si deschis pentru vizitare. Acel strat gros de cenusa a ajutat la conservarea tuturor ramasitelor care au supravietuit dezastrului, printre ele se numara atat locuintele oamenilor cat si trupurile lor pietrificate.
Dupa aproape 2000 de ani Pompeiiul isi deschide portile in fiecare dimineata pentru sute de turisti care vin sa vada unul dintre cele mai mari situri arheologice din lume. Pentru mai bine de 6 ore ne-am plimbat pe strazile unui oras blocat parca in timp. Strazile pietruite au ramas intacte, ca majoritatea cladirilor. Tot ce a disparut au fost acoperisurile caselor si constructiile din lemn. Pe strazile principale si in piata centrala e forfota mare, sunt foarte multi turisti care alearga de la un obiectiv la altul. Sfatul meu pentru toti cei care vor sa viziteze orasul Pompeii, este sa nu va limitati la aleile principale sau la cladirile imense marcate strident pe harta. Farmecul orasului se descopera doar ratacind printre aleile inguste si intrand in ruinele caselor.
Odata pierdut in inima orasului incepi sa intelegi exact ceea ce s-a intamplat acolo. Este greu de imaginat teroarea si chinul prin care a trecut intreg orasul, devenind o fila de istorie in cateva ore. Natura nu este intotdeauna superba, ea poate fi foarte devastatoare si printr-un dezastru natural ca cel provocat de Vulcanul Vezuviu, ne putem da usor seama de forta cu care este inzestrat pamantul. De puterea vulcanului si de pericolul ce ii urmarea, locuitorii din Pompeii nu erau constienti, insa, de minunatia naturii si de roadele ei, da. Spun acest lucru pentru ca este vizibil la tot pasul ca au trait in armonie cu natura care ii inconjura si se bucurau de ea intr-un mod in care noi nu o mai facem.
Casele erau mici, dar gradinile uriase. Intr-adevar in oras se gasesc si ruinele unor vile de proportii, se putea observa prin acest lucru bogatia de care avea parte fiecare familie, insa, cu cat era casa mai mare cu atat era si gradina. Gradinile inconjurau casele, unele erau suspendate in diferite forme de terase pe mai multe nivele. Cei mai instariti aveau vie si gradini cu legume, altii se bucurau doar de flori, dar un lucru era sigur, se bucurau de natura intr-un mod foarte sensibil, o venerau, o imbratisau si o aduceau in casele lor in moduri diverse si unice. Cele mai frumoase sunt gradinile interioare. Practic casele erau inconjurate de gradini, iar mai apoi casa in sine injonjurau o alta gradina, in mijlocul ei tronand cate o fantana, sau la cei mai bogati un impluvium, bazin din marmura sau piatra in care se acumula apa de ploaie.
Este absolut fascinanta plimbarea printr-un oras pustiu, in care se poate simti groaza prin care au trecut locuitorii, insa, cu toate acestea orasul nu este deloc sinistru si nici lipsit de viata nu e. Natura, oricat de neiertatoare si distrugatoare ar fi, ea nu se sfarseste odata cu moartea pentru ca renaste. Din Pompeii au disparut doar oamenii, viata in schimb a renascut. Gradinile au inflorit din nou, via rodeste an de an, iar in fantani curge apa proaspata, functionand inclusiv sistemul de drenare si canalizare a ei, vechi de 2000 de ani. Daca indraznesti sa calci in curtile caselor parasite, admirand picturile ramase intacte, de dupa colturi se pot zari mici grupuri de soparle. La inceput am vazut doar una, apoi cred ca erau cateva zeci, se pare ca cineva tot mai locuieste printre zidurile uitate de vreme.
In concluzie, as vrea sa spun ca ruinele orasului Pompeii reprezinta unul dintre cele mai frumoase si spectaculoase obiective turistice pe care l-am vizitat, atat pentru incarcatura si valoarea istorica pe care o reprezinta cat si pentru lectia pe care am invatat-o acolo. Daca Vezuviu nu ar fi erupt in acea zi, azi poate, nu am fi avut un astfel de vestigiu, atat de mare, care sa ne ofere detalii concrete despre viata unor oameni care au trait acum 2000 de ani. Nu trebuie sa privim doar partea urata a lucrurilor, pana la urma, sub o forma sau alta viata s-a strecurat printre ruine, gradinile sunt mai inflorite ca niciodata, iar oamenii chiar daca nu mai locuiesc acolo, impanzesc orasul zi de zi, creand oarecum forfota ce domina strazile odinioara.
Adela Teban
La mijlocul drumului, de o parte si de alta a aleilor care duc spre golf, se intinde o livada superba de maslini, aceasta fiind prima terasa a vilei Reginei Giovanna care isi are asezarea pe aceasta bucata de coasta. Vila este formata din mai multe terase care coboara treptat spre mare, avand in mijloc o mica laguna perfecta pt baie, deoarece este ferita de curentii din larg, iar stancile din apa nu sunt la fel de dure ca cele din afara golfului. 
Valurile Marii Tireniene se sparg de stancile costei fara plaja. Aceasta parte a Peninsulei Sorrentine nu are deloc plaja, de aceea a fost o necesitate construirea schelelor de lemn care formeaza alei pe marginea stancilor, pentru a putea fi traversate mai usor. In trecut aceste alei nu existau, iar accesul la vila era posibil doar prin partea de sus, prin livada de maslini sau direct de pe mare cu barca. 
Laguna, unde azi foarte multi turisti vin sa se racoreasca, in trecut era un loc privat, preferat de regina, petrecandu-si aici cele mai calde zile de vara. Se spune ca regina era adesea vizitata de marinari, acestia intrau cu barcile, in miezul noptii, prin deschizatura stancii pentru a nu fi vazuti. 
In perioada Imperiului Roman, vila reprezenta resedinta de vara a reginei Giovanna, cunoscuta si ca Giovanna D`Anjou, prima regina din Napoli. Vila este orientata spre partea de Nord a peninsulei, avand cea mai buna pozitie de pe coasta comparativ cu celelalte vile. De aici se zareste atat Golful Napoli cat si Golful Salerno, iar in fata este orientata catre insula Capri. In laterale avea de asemenea o priveliste perfecta catre celelalte vile localizate pe coasta. Bineinteles ca de pe terasele vilei se zareste la orizont si vulcanul Vezuviu. Nu degeaba era resedinta preferata a reginei, loc in care isi petrecea toate vacantele de vara.
In fotografia urmatoare se poate observa o schita cu reconstructia virtuala a vilei, cum arata in perioada sa de glorie. 
Azi au mai ramas doar ruinele si istoria unui loc de poveste care odata era plin de viata si de bogatie. Odata ajunsi in acest loc tot ce putem face este sa ne racorim in laguna care a ramas parca neatinsa de valurile timpului, dar plina de amintirile Reginei Giovanna si a tuturor celor care au colindat aceste meleaguri.
Adela Teban
Adela Teban
Sirene nu am vazut, dar magia lor am simtit-o. Din propie experienta pot spune ca Sorrento are un farmec aparte, din cate locuri am vizitat pana acum nu se compara cu nici unul. Bineinteles ca nu se poate compara muntele cu marea si orasul cu padurea, insa, ma refer la acest colt de lume ca la ceva aparte, deosebit care nu are termen de comparatie. De ce? Pentru ca aici gasim de toate, muntele cu stancile sale taioase si dure, pline de vegetatie, se intalneste cu o mare limpede, de un albastru ireal. Orasul are o arhitectura speciala, tipica acestei zone, predominand culorile vii si decorurile cu gresie pictata in diferite forme. 
Pe inserat, dupa coborarea scarilor din piatra cubica si parcurgerea unor tunele inguste si slab luminate, in fata apar din nou cateva terase apartinand portului Marina Grande. Acest port in trecut era un sat pescaresc unde oamenii isi castigau existenta exclusiv din pescuit, azi apartine de Sorrento si reprezinta unul din punctele cheie ale orasului. Seara, insa, in port este liniste, terasele sunt mai putin aglomerate ca in centrul orasului, iar barcile plutesc linistite pe malul marii. Este locul perfect pentru cina si pentru incheierea unei zile superbe pe coasta.
Daca va asteptati sa va treziti la realitate, asta nu se va intampla, deoarece Sorrento este cu adevarat un loc de poveste in care fiecare colt are alta istorie, culoare si aroma. Chiar daca sirenele nu se zaresc, vraja lor a cuprins cu siguranta meleagurile acestea. Pentru a va convinge trebuie sa ajungeti cel putin odata in viata aici. 
